Castieddu mutu, ca ni viri
a tutti,
‘nte misi friddi ‘a niegghia t’agghiutti,
ma quannu si ni va e poi scumpari
tu n’appari beddu, ca ni fai arricriari.
Cu li uricchi tisi ascutu li to’ cunti
(e tu n’ ha’ vistu tanti, cu li junti):
cosi scurdati, daveru succirùti,
ca i rivòrdunu i nanni a li niputi;
cunti di baciuni e di strinciuni
di priputenti principi e baruni,
scippàti cu la forza a criàti beddi,
sbinturati, mischini e puvirieddi;
cunti di fuitini all’arba, a muta a muta,
dopu ‘na taliatina e ‘na caputa.
Ura t’arricrìi a sèntiri di notti
i friscaluti e tampurieddi de’ picciotti
ca fin’a matina sònunu biati
‘nto fintu mediuevu di la stati.
I carusi, ca jhanu l’uocchi vivi,
s’hanu pirsuasu ca tu, castieddu,
si a sintinella ‘i l’oru nostru: i ulivi,
e stai accura a stu paisi beddu.
Appoggiu a testa mia ‘nto jazzu tua,
e m’addormu duci intra l’arma tua.
Tanino Cannata, 2007.
|